În data de 26 iunie 1940 Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice a adoptat Decretul „Cu privire la trecerea la ziua de muncă de opt ore, la săptămâna de lucru de şapte zile şi interzicerea abandonării samavolnice a locului de muncă de către muncitori şi funcţionari”. Documentul respectiv a intrat în vigoare a doua zi prin publicarea sa în „Vedomosti Verhovnogo Soveta SSSR”, aşa cum se numea „monitorul oficial sovietic”. Prin acest decret s-a introdus, pe timp de pace, o legislaţie a muncii de-a dreptul draconică. Conform documentului, cei care întârziau la serviciu mai mult de 20 de minute, erau pasibili de pedeapsa cu închisoare pe un termen de la 2 la 3 luni. Cei care lipseau de la muncă câteva zile la rând sau abandonau pe mai mult timp locul de muncă fără acordul prealabil al conducerii întreprinderii, erau la rândul lor pasibili de internarea în lagăre de corecţie prin muncă pe un termen de 6 luni de zile.
Deşi decretul prevedea formal luarea în cont a unor circumstanţe atenuante pentru anumite categorii de populaţie şi excepţii pentru anumite situaţii, în realitate directorii de întreprinderi se temeau să nu fie ei înşişi condamnaţi pentru neaplicarea legii respective şi manifestau exces de zel. Astfel, chiar dacă întârzierea la locul de muncă avea cauze obiective, precum dereglarea circuitului transportului public, pedeapsa era aplicată obligatoriu. Dacă o femeie întârzia la serviciu din cauza îmbolnăvirii copilului mic, ea era condamnată la închisoare împreună cu copilul. Numai în Leningrad, de exemplu, în toamna anului 1940 fuseseră internate în închisoare împreună cu copii lor cca. 1000 de femei. Studenţi care lucrau în timpul vacanţei de vară pe diferite şantiere sau la colhoz şi reveneau la 1 septembrie la învăţătură fără acordul expres al conducătorilor acestor întreprinderi, erau şi ei condamnaţi la un termen de până la şase luni de închisoare sau lagăr de corecţie prin muncă.
Legislaţia draconică adoptată în 26 iunie 1940 a fost aplicată imediat şi pe teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de Nord după ocuparea acestor provincii de la România două zile mai târziu. Numai în primul an de ocupaţie sovietică a teritoriului actual al Republicii Moldova, au fost condamnate câteva sute de persoane. Acestea proveneau mai ales din Tiraspol şi Chişinău, cele mai importante centre urbane şi industriale ale noii republici sovietice.
Legea din 26 iunie 1940 a fost amendată în 1951 în sensul depenalizării întârzierilor la lucru şi înlocuirii închisorii sau lagărului prin pedepse pe line administrativă. Abia peste cinci ani, în 1956, la câteva săptămâni de la condamnarea cultului personalităţii lui Stalin de către Hruşciov, legea a fost abrogată şi cei condamnaţi conform acesteia au fost reabilitaţi, fiind consideraţi victime ale regimului stalinist. În total, conform acestei legi au fost condamnate peste un milion de persoane.
