La 13 iunie 1990, Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice adopta concepţia despre trecerea la economia de piaţă dirijată. Era un moment de răscruce pentru statul sovietic. Reformele în economie se începuseră timid din 1987, dar ritmul lor era lent, caracterizat prin lozinca „în pas înainte, doi – înapoi”. S-a introdus sistemul de arendă, cel de autogestiune, au fost create cooperative, elemente care au stimulat într-o oarecare măsură economia sovietică şi au permis menţinerea acesteia pe linia de plutire. Cu toate acestea, se impuneau reforme radicale, care au fost amânate până în ultima oră.
Abia în iunie 1990, prin adoptarea concepţiei privind trecerea la economia de piaţă dirijată, concepută de preşedintele Consiliului de Miniştri al URSS, Nikolai Râjkov, şi consilierii săi, cu acordul expres a lui Gorbaciov, se pun bazele demontării economiei sovietice centralizate şi planificate. În primul rând, se introduce sistemul liber de creare a preţurilor, unul dintre mecanismele principale ale statului în politica economică. Asta a însemnat majorarea de câteva ori a costului pâinii şi altor produse alimentare, subvenţionate până atunci, ceea ce a lovit greu o parte importantă a populaţiei sovietice. S-a introdus, prima dată după 1947, sistemul de cartele pentru produsele alimentare. De aceea, s-a pus problema, în al doilea rând, a acordării de către stat a compensaţiilor aferente categoriilor sociale cu venituri mici, precum şi a garanţiilor privitoare la economiile cetăţenilor.
Întrucât veniturile bugetare ale statului sovietic scădeau progresiv de la an la an, s-a pus problema micşorării deficitului bugetar prin câteva măsuri. Una din acestea era reducerea drastică a investiţiilor în construcţie, a salariilor funcţionarilor de stat şi, mai ales, a investiţiilor în complexul militar-industrial sovietic (căruia îi revenea cca. 20 % din totalul investiţiilor pe economie) şi a ajutoarelor financiare ţărilor străine. Se prevedea, de asemenea, introducerea de la 1 iulie 1990 a regulamentelor de implementare a legilor despre proprietate, despre pământ, relaţiile economice dintre centru şi republicile unionale, despre administraţia locală, lichidarea monopolurilor de stat, a societăţilor pe acţiuni şi a activităţii bancare.
Acestea erau reforme demult aşteptate de întreaga societate sovietică, însă ele au fost promovate foarte târziu, iar Nikolai Râjkov şi marea parte a conducerii sovietice punea accent mai mult pe aspectul de dirijare al economiei, decât pe cel de piaţă. Anatoli Sobciak, unul dintre promotorii reformele liberale din Rusia, l-a numit de altfel pe Râjkov „un bolşevic plângăreţ”. Mai mult, în 1990, multe naţionalităţi se hotărâseră deja să se despartă de „Marea Uniune”, întrucât revendicările lor fireşti, stipulate chiar în constituţia sovietică, au fost înăbuşite adeseori prin folosirea organelor de forţă chiar în timpul Perestroikăi, aşa cum a fost, de exemplu, în Georgia, Lituania sau Moldova, ceea ce a întărit şi mai mult dorinţa lor de libertate şi independenţă.
