România interbelică a fost rodul unor împrejurări internaţionale favorabile, dar şi a unei elite politice conştiente de şansa istorică care i se oferea. Regele Ferdinand, regele Unirii, se stinge din viaţă pe 20 iulie 1927 şi România nu are rege vreme de 3 ani, ci o regenţă. Moştenitor al tronului fusese desemnat anterior Carol, fiul lui Ferdinand, dar acesta renunţaseră la coroană în decembrie 1925. Motivul era acela că prinţul Carol insista să păstreze relaţia cu Elena Lupescu, care nu era de viţă aristocratică, în detrimentul soţiei sale Elena, prinţesă grecească, cu care era căsătorit din 1921 şi avea un fiu, Mihai. În ianuarie 1926, parlamentul României legiferează acest refuz a lui Carol. Acesta însă nu avea de gând să-şi păstreze cuvântul, aşa cum a făcut, de exemplu, Eduard al VIII-lea al Marii Britanii, care renunţă definitiv la tron în 1936, preferând fericirea în viaţa privată.
La începutul lui iunie 1930, când situaţia din ţară era instabilă, populaţia era nemulţumită de guvernul naţional-ţărănist a lui Iuliu Maniu – să ne amintim că marea criză economică mondială începuseră deja – Carol a considerat de cuviinţă să revină în ţară, sub un nume fals, de Eugène Nicolas. Sosit prin conivenţa unor militari cu influenţă, Carol reuşeşte să profite de disensiunile dintre diferite partide politice şi să-şi impună interesele proprii. Lui Maniu îi promite că va renunţa la relaţia cu Lupeasca imediat ce va fi întronat ca rege, iar pe liberali îi dezbină prin promisiuni care le face aripei tinerilor liberali, conduşi de istoricul Gheorghe Brătianu.
Drept urmare, la 8 iunie 1930, sub guvernul lui Gh. Mironescu – Maniu demisionând între timp pentru că nu vroia să se identifice cu restauraţia – are loc întronarea lui Carol Caraiman ca rege al României sub numele de Carol al II-lea. Marele istoric Nicolae Iorga, deşi nu se împotriveşte neapărat lui Carol de la bun început, avea să pronunţe profetic cuvintele: „astăzi amurgul se lasă asupra vieţii de partid”.
Noul Rege jura solemn, în acea zi de 8 iunie 1930, că nu venea cu gânduri de răzbunare. Din păcate însă, domnia sa, care va dura până în septembrie 1940, avea să slăbească şi mai mult democraţia românească interbelică şi să transforme partidele în simple instrumente ale camarilei regale.
