Filmul lui Barak Heymann din Israel În pas de dans cu Alfonso a fost declarat cîștigătorul celei de-a opta ediții a Festivalului Internațional de Film Documentar Cronograf.
Foarte mulți oameni descriu senectutea prin prisma proverbului ”bătrînețe, haine grele” sau prin intermediul ideii că aceasta ar fi echivalentă cu renunțarea la pasiuni și la ocupații preferate. Or, filmul lui Barak Heymann vine să contrazică și să spulbere anume acest mod de-a caracteriza și de-a înțelege bătrînețea, demonstrînd că persoanele în vîrstă pot avea aceleași hobby-uri ca și tinerii și pot pune în acestea tot atît de mult suflet ca și niște juni de optsprezece sau de douăzeci de ani. Pentru personajele filmului lui Barak Heymann, vîrsta înaintată nu e un impediment pentru a se îndrăgosti, pentru a face sex sau pentru a dansa flamenco.
Dimpotrivă chiar. Unele dintre personajele sale gustă din frumusețea profundă a dansului tocmai la bătrînețe, pe care, atunci cînd erau mai tineri, nu-l practicau cu același entuziasm sau nu-l practicau deloc. Iar în dans aceștia descoperă farmecul copleșitor al lumii în care trăiesc și un motiv în plus pentru a iubi și mai mult viața.
În filmul lui Barak Heymann, În pas de dans cu Alfonso bătrînii se împart în două categorii: cei care dansează flamenco și cei care nu au nici o treabă cu acest dans, iar cei care sînt împătimiți de flamenco sînt mai optimiști, mai spirituali, mai încrezători în sine și trăiesc mai mult.
Personajul principal al filmului e Alfonso, e trecut de șaptezeci și cinci de ani și alături de alți bătrîni de aceeași vîrstă este înnebunit după acest dans popular andaluz care-i dă încredere în el însuși și îl face să aștepte cu nerăbdare fiecare nouă dimineață. Dar mai mult decît atît, acesta descoperă că flamenco și dragostea se influențează una pe alta și se potențează reciproc.
Persoanele în vîrstă din filmul lui Barak Heymann sînt niște oameni puternici, niște oameni adevărați, care se află în căutarea marii iubiri și sînt siguri că într-o bună zi o vor găsi.
Foarte mulți oameni descriu senectutea prin prisma proverbului ”bătrînețe, haine grele” sau prin intermediul ideii că aceasta ar fi echivalentă cu renunțarea la pasiuni și la ocupații preferate. Or, filmul lui Barak Heymann vine să contrazică și să spulbere anume acest mod de-a caracteriza și de-a înțelege bătrînețea, demonstrînd că persoanele în vîrstă pot avea aceleași hobby-uri ca și tinerii și pot pune în acestea tot atît de mult suflet ca și niște juni de optsprezece sau de douăzeci de ani. Pentru personajele filmului lui Barak Heymann, vîrsta înaintată nu e un impediment pentru a se îndrăgosti, pentru a face sex sau pentru a dansa flamenco.
Dimpotrivă chiar. Unele dintre personajele sale gustă din frumusețea profundă a dansului tocmai la bătrînețe, pe care, atunci cînd erau mai tineri, nu-l practicau cu același entuziasm sau nu-l practicau deloc. Iar în dans aceștia descoperă farmecul copleșitor al lumii în care trăiesc și un motiv în plus pentru a iubi și mai mult viața.
În filmul lui Barak Heymann, În pas de dans cu Alfonso bătrînii se împart în două categorii: cei care dansează flamenco și cei care nu au nici o treabă cu acest dans, iar cei care sînt împătimiți de flamenco sînt mai optimiști, mai spirituali, mai încrezători în sine și trăiesc mai mult.
Personajul principal al filmului e Alfonso, e trecut de șaptezeci și cinci de ani și alături de alți bătrîni de aceeași vîrstă este înnebunit după acest dans popular andaluz care-i dă încredere în el însuși și îl face să aștepte cu nerăbdare fiecare nouă dimineață. Dar mai mult decît atît, acesta descoperă că flamenco și dragostea se influențează una pe alta și se potențează reciproc.
Persoanele în vîrstă din filmul lui Barak Heymann sînt niște oameni puternici, niște oameni adevărați, care se află în căutarea marii iubiri și sînt siguri că într-o bună zi o vor găsi.
