17 februarie 2000
Actualitatea românească. Opinii. Analize. Comentarii.
Istoria plină de învățăminte a CDR.
Un punct de vedere de Octavian Paler.
Două partide aliate încearcă, pe ultima turnantă a acestui an electoral, să se pună de acord, PNŢCD şi PNL. De la o vreme, însă, acesta pare un dialog al surzilor. În Punctul său de vedere de astăzi, Octavian Paler îşi exprimă nedumerirea în legătură cu vehemenţa, cu care, deşi fără să se mai înţeleagă, atât liberalii, cât şi ţărăniştii, apără Alianţa, a cărui prestigiu le-a conferit, în 1996, puterea.
Istoria Convenţiei Democrate, deşi nu prea lungă, e foarte instructivă, plină de învăţăminte. Ea a apărut într-un moment, în care nu era o simplă coaliţie. Era numele dat unui orizont de aşteptare. Foarte mulţi români au văzut atunci în CDR singura şansă de schimbare a regimului Iliescu. Era percepută ca simbol, ca alternativă. Aceasta şi explica, de altfel, şi eşecul liberalilor la primele alegeri de după părăsirea Convenţiei, celei din 92. Orice părăsire a Convenţiei era considerată, de mulţi, o dezertare şi de aceea era penalizată cu asprime.
În ultimii trei ani lucrurile s-au schimbat, însă. După ce s-au văzut ajunşi la putere, ţărăniştii şi liberalii s-au dezinteresat de Convenţie, fiind preocupaţi, exclusiv, de interesele proprii. Se vorbea de Convenţie ca de o relicvă plină de merite, dar neglijabilă în exerciţiul guvernării. Era numită, chiar de cei pe care îi adusese în Parlament: „un vehicol rămas fără roţi”, util, eventual, după reparaţii, doar la alegeri. Aceasta a creat impresia că ţărăniştii şi liberalii se serviseră, de fapt, electoral de Convenţie.
Rând pe rând, unii din foştii pasageri ai „vehicolului” au început să-l părăsească. Primul care s-a retras a fost Partidul Alternativa României, metamorfozat ulterior în Uniunea Forţelor de Dreapta. Alianţa Civică s-a autosuspendat. Principalul partid al Convenţiei, PNŢCD, a pierdut o parte din membri, prin plecările celor doi foşti prim-miniştri ţărănişti – Victor Ciorbea şi Radu Vasile, care au înfiinţat, în afara CDR, Alianţa Naţională Creştin-Democrată şi, respectiv, Partidul Popular.
Au intervenit şi litigiile dintre ţărănişti şi liberali pe tema dreptului, revendicat de liberali, de a merge la alegerile locale pe liste separate şi a copreşedinţiei, cerută tot de liberali. Aceste erodări, asociate cu uzura puterii şi cu erorile comise la guvernare în ultimii trei ani, precum şi cu acuzaţia că după alegeri, partenerii din CDR au abandonat flamura principiilor morale, au dus la rezultatele din ce în ce mai slabe, înregistrate de Convenţie în sondaje. Votul negativ, care a acţionat în noiembrie 96 în favoarea Convenţiei, acţionează acum, vizibil, în defavoarea ei, explicând un paradox greu de lămurit altfel.
Deşi n-a convins prin nimic că ar fi tras concluziile cuvenite din înfrângerea electorală de la ultimul scrutin, PDSR a ajuns să beneficieze în sondaje de procente virtuale de vot, la care n-ar fi visat acum trei ani. Din păcate suntem mai departe în situaţia de a vedea votate nu opţiuni, ci refuzuri. Ţărăniştii, acompaniaţi cu jumătate de gură de liberali, încearcă acum să repare vehicolul Convenţiei, să-l pregătească iarăşi de alegeri.
În ce mă priveşte sunt sceptic că vor reuşi reanimarea unui simbol, lăsat prea mult să se prăfuiască. Argumentul nevoii de solidaritate împotriva ascensiunii PDSR e un principiu valabil, numai că această solidaritate trebuia să fie o grijă şi a anilor anteriori. E dificil, desigur, să se ia acum hotărâri radicale, de natură să taie nodul gordian.
Practic, campania electorală a început. Asta nu mă împiedică, totuşi, să-mi exprim o mai veche nedumerire. Înţeleg perfect că o nevoie de conjunctură a făcut ca PNŢCD şi PNL, partide rivale înainte de război, să uite vechile rivalităţi şi să se strângă sub umbrela Convenţiei Democrate, demers care s-a dovedit util. Ceea ce înţeleg mai puţin e de ce PNŢCD, mai ales, a lăsat lucrurile să meargă în virtutea inerţiei, fără să-şi pună, nici o clipă, problema că o umbrelă are şi avantaje şi dezavantaje. Ea poate la un moment dat, cum s-a întâmplat în noiembrie 96, să solidarizeze aspiraţiile, dar poate, într-o altă conjunctură, să şi ofilească istoria celor adăpostiţi sub ea.
PNŢCD şi PNL sunt, şi le place să li se spună aşa, partide istorice, spre deosebire de celelate partide de pe scena noastră politică, apărute din apele nu tocmai limpezi ale tranziţiei. Ele au tradiţii, ce s-ar fi putut dovedi utile în efortul de a evita o modernitate clădită pe nisip. De ce nu se vor fi gândit oare, de vreme ce au şi doctrine distincte, să redevină ce au fost în perioada interbelică - două partide competitoare la scenă deschisă, în loc să-şi macine forţele şi orgoliile sub flamura ciuruită a unei armonii precare. E o nedumerire, pe care o mărturisesc, ca simplu observator.
