Linkuri accesibilitate

16.02 - București: Relațiile Uniunii Europene cu România


Emil Hurezeanu
Emil Hurezeanu

Partidele de stânga, între care PDSR, PUNR, PNR şi PRM, practică de ani de zile politici anti-europene, anti sau semidemocrate.



16 februarie 2000

Actualitatea românească. Opinii. Analize. Comentarii.

Relațiile Uniunii Europene cu România.

Un punct de vedere de Emil Hurezeanu.

Începută solemn şi festiv, cooperarea dintre Uniunea Europeană şi România, aparent ireversibilă, are şi destule capcane. Opţiunea politico-economică şi de securitate a României în direcţia Uniunii Europene este aproape o necesitate, se spune. Există, însă, şi alternative. Alternativa, sau alternative-le, n-ar fi decât o neutralitate, practic, imposibilă în zonă şi vulnerabilă la toate atavismele post-comuniste imaginabile. Sau apropierea de Rusia, inclusiv prin integrarea într-o federaţie est-europeană, sub patronajul Moscovei. La prima vedere, toţi politicienii români se pronunţă, la unison, pentru integrarea euro atlantică a României.

Consensul acesta e perceput, de altfel, de responsabilii de la Bruxelles, ca un atuu esenţial al eforturilor româneşti de integrare. În realitate, în spatele declaraţiilor, se ascund comportamente. Comportamente mai vechi şi mai noi, care indică orientări diferite ale unor partide sau personalităţi politice. Partidele de stânga, între care PDSR, PUNR, PNR şi PRM, practică de ani de zile politici anti-europene, anti sau semidemocrate. Obiectivele politice şi metodele de câştigare şi menţinere a puterii, în cazul acestor partide, au fost şi au rămas, se pare, apelul demagogic populist, instrumentarea conflictelor sociale şi interetnice ale tranziţiei, ocheadele cu partenerii siameze la Belgrad sau Moscova.

Iritările futule ale PDSR din ultimele zile, care, deşi, se bucură de cifre promiţătoare în sondaje, nu scapă nici un prilej să dezmintă, să atace sau să deformeze, cu rea credinţă, realitatea - de la efectele poluării Tisei, la declaraţiei comisarului pentru extindere - sunt un semn rău prevestitor pentru viitorul mandat de putere al unui partid anacronic şi al unor personaje politice, paralizate în modelul anilor 90-96.

Pentru o Românie europeană, credibilă, fondul şi stilul unei astfel de puteri sunt un handicap major. Nu pentru că aceste partide sunt de stânga. Nici măcar pentru că Ion Iliescu a bătut palma cu C.V. Tudor mai demult, susţinând că extremismul retoric nu e periculos, ci, în primul rând, pentru că în anul 2000 liderii PDSR-işti sunt aceeaşi ca şi în 1990, la propriu şi la figurat. Atunci practicau ceauşismul şi gorbaciovismul, cu figura lui Ion Iliescu, acum promit să fie europeni exemplari. Dacă, după alegerile din 2000, pe care le vor câştiga, eventual, uzând depanoplia populismului militant, aceste formaţiuni se vor transforma brusc în partide europene, moderne şi democrate, ele riscă să-şi piardă brusc electoratul şi, deci, identitatea. Această „schimbare la faţă” imposibilă este adevăratul pericol.

Riscul acesta este, în primul rând, al României, care va avea, eventual, la guvernare după anul 2000 fie un partid european de stânga modernizat, confruntat cu o societate rebelă şi minţită, care-şi cere drepturile, conform promisiunilor din campanie, fie un partid neocomunist, de stânga, confruntat cu o Europă inaccesibilă. O mentalitate balcanic-bizantină, dar care în Turcia, Grecia şi chiar în Bulgaria e mai puţin prezentă decât în România între timp, în care promisiunile n-au adesea acoperire şi noţiunea de contract juridic, social, politic este necunoscut, sau riguros dispreţuit în relaţiile politice, sau între instituţii şi cetăţeni, agravează climatul viitoarelor negocieri.

Un şoc european în cultura politică a minciunii, şmecheriei şi corupţiei, mult prea prezent în România ultimilor ani, e chiar mai important decât privatizarea sau rezultatul alegerilor. România porneşte apoi negocieri cu mari probleme de natură economică: peste 40 la sută din populaţia ţării este încă antrenată în sectorul agricol. Bulgarii au doar 25 la sută din populaţie ocupată în agricultură, letonii sau slovacii şi mai puţini. Dificultatea aplicării unei legislaţii a dezvoltării industriale şi urbane, în primul rând, performante, este, aşa dar, imensă.

Se vorbea obsesiv despre imaginea României şi a românilor în lume. Mai ales pe vremea guvernării Iliescu, când mineriadele sau extremismul agresiv, girat de guvernare, a ţinut ani de zile România în carantină. Nu doar funcţionarea puterii sau a vieţii publice a unei ţări conţine, însă, viruşii unei imagini deformate sau proaste. Miile de români, care călătoresc în străinătate, imigranţii şi azilanţii ilegali, hoţii de buzunar, chiar, alături de inginerii, regizorii sau medicii români de renume participă, deopotrivă, la europenizarea sau asiatizarea ţării.

Intrarea în Uniunea Europeană se va face doar prin ratificarea de către parlamentul fiecărui stat membru a acordului cu România. Deocamdată românii ocupă, din păcate, locuri inferioare în clasamentele simpatiei occidentalilor pentru ţările aspirante. Impresia pe care o produc, în general, românii în lume trebuie să se schimbe. Nu doar guvernanţii, ci şi cetăţenii ţării, curăţenia oraşelor, disciplina muncii anonime, valorile practicate în viaţa de fiecare zi sunt ingrediente ale integrării.

O anumită cultură naţionalist-populistă, autarhică şi chiar nombrilistă, consolidată sub ceauşism şi validată în primii şapte ani de tranziţie, predominantă, din păcate, încă în marele straturi ale populaţiei româneşti, este o altă piedică spre Europa. Ritmul respectării promisiunii, modernitatea şi inteligenţa reacţiilor şi a îndeplinirii promisiunilor, devin în următorii ani criterii absolute de progres şi prosperitate.

E nevoie, deci, de oameni politici noi şi capabili, de un nou patriotism, de eficienţă şi, poate chiar, de sacrificii de sine. Clasa politică actuală trebuie să lepede încă mult lest, iar înnoirea autorităţilor publice e obligatorie. Un program cuprinzător de reintegrare în viaţa publică românească a tinerelor generaţii, inclusiv, a celor plecaţi în străinătate, este, de aceea, esenţială. Chipiul sau şapca sovietică, dar uneori chiar şi jobenul subprefectului interbelic, nu mai pot fi întoarse acum încă o dată pe dos.

În locul stelei roşii decolorat,e sau a acvilei jumulite, a apărut, ce-i drept, drapelul cu stele galbene. Printre ele se strecoară, însă, hacky-uri invariabile ale gândirii tovărăşeşti, sau siropul falselor iluzii ale unui, aşa-zis, paradis românesc interbelic - şi unul şi celălalt poluante. Înnoirea şi la stânga şi la dreapta, deopotrivă, a personalului politic de vârf şi a arsenalului de luptă politică, este una din marele dificultăţi ale anilor ce vin.

Calea spre Europa, oricât ar fi de pavată cu intenţii bune, este, totuşi, minată. Minele de această dată, în cea mai mare parte, sunt de fabricaţie românească.
XS
SM
MD
LG