12 februarie 2000
Actualitatea românească. Opinii. Analize. Comentarii.
Bucureștiul descoperit cu 10 ani în urmă.
Un comentariu de Octavian Paler.
Sorin Șerb: Din Punctul său de vedere de astăzi, Octavian Paler îşi reaminteşte emoţia, pe care a trăit-o acum 10 ani, când a descoperit Bucureştiul de după plecarea, în pripă, a lui Ceauşescu.
Regret că n-am ţinut un jurnal acum 10 ani. Pe baza lui, aş putea reconstitui, fără aproximaţii, ce simţeam după fuga lui Ceauşescu. Azi îmi e greu să privesc în urmă, făcând abstracţie de ceea ce am trăit în deceniul care s-a scurs de atunci.
Am aflat, între timp, despre libertate lucruri la care nu mă gândeam în decembrie 89. Că rău gestionată, poate arăta uneori urât. Sau că de libertate pot profita, mai repede decât ceilalţi, escrocii, demagogii, şmecherii. În urmă cu un deceniu aveam o idee naivă despre libertate. Nu mă aşteptasem ca un regim, care organizase minuţios teroarea, să se prăbuşească atât de uşor. Iar depresurizarea bruscă produsă în noi, în clipa când Ceauşescu a fugit, a acţionat ca un drog. Din pricina isteriei neîntrerupte din Studioul patru al televiziunii şi a convingerii, că teroriştii ne vânau de pretutindeni ca pe epuri, căpătasem o psihologie de combatant.
Ziua mă lăsam bucuros percheziţionat de tinerii, care formaseră pichete la intrările metroului şi mă simţeam solidar cu patrulele, care opreau maşinile, oblingându-i pe şoferi să deschidă portbagajele, ca să vadă dacă nu conţineau arme. Seara, de cum cădea întunericul, se auzeau rafale. Puteam fi împuşcat atunci de o mie de ori datorită unui curaj stupid şi perfect inutil, de care nu avea nevoie nimeni. Azi mi se pare copilărească şi chiar ridicolă acea exaltare, dar în acele nopţi şi zile am trăit-o cu maximă gravitate. N-aş putea să spun cu precizie, ce anume o determina – fericirea de a fi scăpat de Ceauşescu? Tensiunea în care ne aflam toţi? Interesul enorm, pe care ni-l arăta, brusc, lumea? Atmosfera patetică, în care ne învârteam cu personaje care purtau brasarde tricolore?
La 13 ani văzusem Bucureştiul împânzit de uniforme germane. La 18 ani îl văzusem împânzit de uniforme ruseşti. Generaţia mea a învăţat, nu la şcoală, ci în viaţă ce vroia să spună cronicarul despre „bietul om aflat sub vremi”. Şi deodată, după decenii de timp ruginit, ce păruse o fatalitate, istoria se bulversase. Pe străzile Bucureştiului sufla un vânt prospăt, de libertate, care mătura vechile resemnări.
Chiar dacă, ulterior, multe aşteptări de atunci s-au dovedit a fi supraaşteptări, nu-mi pare rău că n-am fost realist şi lucid. Dimpotrivă, mă tem, că toţi cei, care se laudă acum că au avut diverse îndoieli din prima clipă, s-au frustrat singuri de şansa de a crede, măcar o dată în viaţă, în miracole. Că am crezut în solidaritatea contagioasă, care ne unea atunci, că am crezut în şansa de a ne regăsi pe noi înşine, neschilodiţi de o istorie impusă... cum să regret aşa ceva?
Sunt perfect conştient azi că gândeam simplist atunci. Îmi închipuiam, că a doua zi după ce va înceta demenţa teroriştilor, România va fi o ţară normală. Nu-mi puneam problema convalescenţei post totalitare şi chiar dacă mi-aş fi pus-o, nu mi-ar fi trecut prin minte că ea se va transforma într-o nouă formă de boală. Aş fi socotit o glumă proastă, dacă ar fi prezis cineva că peste 10 ani se vor găsi români, care vor ieşi în stradă cu portretul lui Ceauşescu. Eram convins că nimic şi nimeni nu va putea provoca o asemenea aberaţie.
Dacă raportez starea de atunci la ce am văzut şi ce am înţeles în ultimul deceniu, ea mi se pare a ţine, cumva, de vis. Probabil, unele decepţii de azi îşi au originea în iluziile prea mari din decembrie 89, nu numai în modul cum ne-am administrat libertatea şi în păcatele grave ale clasei politice. Nu mi-ar fi stricat să fim mai ponderaţi în acele zile de ruptură, mi se va spune. Şi totuşi, nu regret că n-am fost înţelept. De ce aş face-o?
Dacă tranziţia ne-a adus cu picioarele pe pământ, uzând mitul revoluţiei, nu văd de ce ne-am ruşina că am avut aşteptări excesive. Din contra! De câte ori mi se întâmplă să observ că ultimii zece ani ne-au întors spre filozofia supravieţuirii, mă gândesc la ce zicea un cunoscut filozof: „Important nu e ce face istoria din noi, ci ce facem noi cu ceea ce face istoria din noi”. Şi mă întorc spre acel început, plin de speranţe mari, în decembrie 89, întrebându-mă: unde s-a greşit?