10 februarie 2000
Actualitatea românească. Opinii. Analize. Comentarii.
„Cultura în tranziţie”. – Un punct de vedere, semnat în finalul emisiunii de Octavian Paler.
La ordinea zilei acum e zgomotul făcut de fanfarele electorale, ce se pregătesc pentru alegeri. Instrumentiştii umplu, deja, văzduhul Patriei cu „arii” pline de promisiuni. Camerele de luat vederi ale televiziunilor stau aproape permanent îndreptate spre ei şi, mai ales, spre solişti – fiecare gest, fiecare zâmbet şi fiecare grimasă sunt studiate, interpretate. Microfoanele posturilor de radio prind orice sunet, gazetarii comentează „ariile”, le judecă, îşi dau cu părerea asupra şanselor. Pe scurt, întreaga atenţie e îndreptată spre politicieni. De dimineaţă până seara ei sunte vedetele. În aceste condiţii nu e, oare, o abatere de la modă, de la aceea ce se poartă, să deplângi trista dispariţie a unor scriitori, a unor oameni de cultură?
Orice răceală, orice migrenă a politicienilor devine imediat eveniment. Nici măcar un guturai nu trece neobservat. În schimb, cei, care au dat ceva culturii române, mor discret.
De curând au plecat dintre noi Florenţa Albu, o poetă care a trebuit să treacă prin teroarea luptei de clasă, ca să i se permită să publice poezii, şi Roji Câmpeanu, fără de care nu pot fi înţelese decenii întregi din istoria României literare.
În presa cotidiană moartea lor s-a prelins neobservată printre scandaluri cu mafioţi, sau printre cugetările, scrise cu litere de-o şchioapă, ale unor politicieni mediocri. Televiziunile au fost ocupate cu diversele forme de „bingo!”
Ni s-a explicat, nu o dată, că în tranziţie nu e timp pentru cultură. Domnul Diaconescu ne-a spus, de la obraz, că acum: „au prioritate problemele fiziologice”. Ministrul Finanţelor, domnul Remeş, a fost şi mai răspicat. Ne-a adus la cunoştinţă că „în vremuri de restrişte, cultura trebuie oprită”.
Se pare, însă, că n-am apreciat cum se cuvine aceste probe de sinceritate. În consecinţă, am sperat că n-am auzit bine. Poate că domnii Diaconescu şi Remeş erau prost dispuşi? Din această cauză au neglijat faptul că într-o ţară, care vrea să aibă un destin, grija pentru cultură nu e facultativă, întrucât integritatea ei sufletească, spirituală, e la fel de importantă ca integritatea teritorială. M-am înşelat, se pare.
Însă, nu mă pot opri de la această constatare penibilă. Trebuie să consimt că nu numai politicienii nu se arată dispuşi să pună cultura, dacă nu pe acelaşi plan cu fotbalul, aceasta fiind o pretenţie mult prea mare, măcar alături de violuri şi de ghicitul în stele. Gazetele noastre, cu puţine excepţii, şi mai ales televiziunile, arată un dispreţ liniştit, confortabil, faţă de cultură. Pentru ele cultura e un domeniu, pur şi simplu, neinteresant, plicticos.
Nu vreau să dau exemple de evenimente ridicole, existente cu duiumul. Mă mulţumesc să observ, că, în proporţie de 90 la sută, ele sunt perfect jenante pentru o societate, care ar trebui să aibă măcar un minimum de criterii. Şi încerc să semnalez trei concluzii, care nu mi se par deloc neglijabile.
Cineva spunea că un popor rămâne liber câtă vreme îşi păstrează zeii şi limba. Ei bine, ce limbă vorbim noi azi? A spune că e grav poluată, e prea puţin. Dar cum să se vorbească pe stradă o limbă română acceptabilă, câtă vreme televiziunile, îndeosebi, revarsă torente tulburi de vorbire agramată. Cum să existe respect pentru limba în care comunicăm, câtă vreme în destule gazete vorbele sunt aruncate precum cojile de seminţe în cinematografele de cartier.
Am auzit vorbindu-se, şi nu doar la procesul lui Ceauşescu, despre sabotarea economiei naţionale. N-am auzit nici o dată vorbindu-se despre sabotarea culturii naţionale, deşi mă îndoiesc că prejudiciile aduse culturii sunt reparabile, în timp ce o economie sabotată se poate reface, cu bani şi cu eforturi.
În fine, se discută mereu de lipsa de modele. Se spune că tinerii n-au la dispoziţie nişte modele, care să reprezinte pentru ei echivalentul Nordului de la busolă. Dar cum se împacă dispreţuirea culturii cu pretenţia că e nevoie de modele, de elită, de valori.
Mă tem că într-o ţară, în care oamenii de cultură dispar discret, în care evenimentele culturale sunt, deasemenea, discrete, în schimb, atâţea demagogi fac un zgomot asurzitor. E greu să speri. Şi totuşi, cum să trăieşti fără speranţă...
Actualitatea românească. Opinii. Analize. Comentarii.
„Cultura în tranziţie”. – Un punct de vedere, semnat în finalul emisiunii de Octavian Paler.
La ordinea zilei acum e zgomotul făcut de fanfarele electorale, ce se pregătesc pentru alegeri. Instrumentiştii umplu, deja, văzduhul Patriei cu „arii” pline de promisiuni. Camerele de luat vederi ale televiziunilor stau aproape permanent îndreptate spre ei şi, mai ales, spre solişti – fiecare gest, fiecare zâmbet şi fiecare grimasă sunt studiate, interpretate. Microfoanele posturilor de radio prind orice sunet, gazetarii comentează „ariile”, le judecă, îşi dau cu părerea asupra şanselor. Pe scurt, întreaga atenţie e îndreptată spre politicieni. De dimineaţă până seara ei sunte vedetele. În aceste condiţii nu e, oare, o abatere de la modă, de la aceea ce se poartă, să deplângi trista dispariţie a unor scriitori, a unor oameni de cultură?
Orice răceală, orice migrenă a politicienilor devine imediat eveniment. Nici măcar un guturai nu trece neobservat. În schimb, cei, care au dat ceva culturii române, mor discret.
De curând au plecat dintre noi Florenţa Albu, o poetă care a trebuit să treacă prin teroarea luptei de clasă, ca să i se permită să publice poezii, şi Roji Câmpeanu, fără de care nu pot fi înţelese decenii întregi din istoria României literare.
În presa cotidiană moartea lor s-a prelins neobservată printre scandaluri cu mafioţi, sau printre cugetările, scrise cu litere de-o şchioapă, ale unor politicieni mediocri. Televiziunile au fost ocupate cu diversele forme de „bingo!”
Ni s-a explicat, nu o dată, că în tranziţie nu e timp pentru cultură. Domnul Diaconescu ne-a spus, de la obraz, că acum: „au prioritate problemele fiziologice”. Ministrul Finanţelor, domnul Remeş, a fost şi mai răspicat. Ne-a adus la cunoştinţă că „în vremuri de restrişte, cultura trebuie oprită”.
Se pare, însă, că n-am apreciat cum se cuvine aceste probe de sinceritate. În consecinţă, am sperat că n-am auzit bine. Poate că domnii Diaconescu şi Remeş erau prost dispuşi? Din această cauză au neglijat faptul că într-o ţară, care vrea să aibă un destin, grija pentru cultură nu e facultativă, întrucât integritatea ei sufletească, spirituală, e la fel de importantă ca integritatea teritorială. M-am înşelat, se pare.
Însă, nu mă pot opri de la această constatare penibilă. Trebuie să consimt că nu numai politicienii nu se arată dispuşi să pună cultura, dacă nu pe acelaşi plan cu fotbalul, aceasta fiind o pretenţie mult prea mare, măcar alături de violuri şi de ghicitul în stele. Gazetele noastre, cu puţine excepţii, şi mai ales televiziunile, arată un dispreţ liniştit, confortabil, faţă de cultură. Pentru ele cultura e un domeniu, pur şi simplu, neinteresant, plicticos.
Nu vreau să dau exemple de evenimente ridicole, existente cu duiumul. Mă mulţumesc să observ, că, în proporţie de 90 la sută, ele sunt perfect jenante pentru o societate, care ar trebui să aibă măcar un minimum de criterii. Şi încerc să semnalez trei concluzii, care nu mi se par deloc neglijabile.
Cineva spunea că un popor rămâne liber câtă vreme îşi păstrează zeii şi limba. Ei bine, ce limbă vorbim noi azi? A spune că e grav poluată, e prea puţin. Dar cum să se vorbească pe stradă o limbă română acceptabilă, câtă vreme televiziunile, îndeosebi, revarsă torente tulburi de vorbire agramată. Cum să existe respect pentru limba în care comunicăm, câtă vreme în destule gazete vorbele sunt aruncate precum cojile de seminţe în cinematografele de cartier.
Am auzit vorbindu-se, şi nu doar la procesul lui Ceauşescu, despre sabotarea economiei naţionale. N-am auzit nici o dată vorbindu-se despre sabotarea culturii naţionale, deşi mă îndoiesc că prejudiciile aduse culturii sunt reparabile, în timp ce o economie sabotată se poate reface, cu bani şi cu eforturi.
În fine, se discută mereu de lipsa de modele. Se spune că tinerii n-au la dispoziţie nişte modele, care să reprezinte pentru ei echivalentul Nordului de la busolă. Dar cum se împacă dispreţuirea culturii cu pretenţia că e nevoie de modele, de elită, de valori.
Mă tem că într-o ţară, în care oamenii de cultură dispar discret, în care evenimentele culturale sunt, deasemenea, discrete, în schimb, atâţea demagogi fac un zgomot asurzitor. E greu să speri. Şi totuşi, cum să trăieşti fără speranţă...
