„Mi se rupe sufletul când văd pe ce drumuri merg cu maşina”, a declarat recent un şofer care conduce şi din plăcere. De piatră să fii şi să nu compătimeşti cu omul care a cumpărat un Mercedes de ocazie, din Germania. Arăta ca nou, deşi avea 45.000 de kilometri la bord. După ce a mers încă pe atâţia în România, maşina era de trei ori mai uzată. Din cauza drumurilor proste. Şi nu-şi poate vărsa năduful pe ministrul transporturilor, cum fac românii. Pentru simplul fapt că este chiar ministrul în cauză.
Daca ministrul transporturilor a ajuns să-şi plângă paguba, înseamnă ca drumurile noastre, toate, sunt la pământ. De fapt, niciodată nu s-au calculat pagubele materiale şi financiare, în valoare de multe miliardele, pe care românii şi economia romanească le irosesc de-a surda din cauza drumurilor proaste.
Ceea ce se ştie este că România a pierdut cursa pentru fabricarea maşinilor Mercedes. Grupul Daimler a preferat Ungaria, pentru că are o infrastructura rutieră modernă, iar noi am ratat o investiţie de 800 de milioane de euro şi 2.500 de locuri de muncă. România are o forţă de muncă mai ieftină şi bine calificată, dar n-are şoselele de care avea nevoie investitorul.
În materie de infrastructură, de douăzeci ani, fluierăm a pagubă. În primii zece ani de după căderea comunismului, nu s-a construit nimic. Am asistat nepăsători la compromiterea „moştenirii“, în stare avanstă de degradre, ca urmare a exploziei parcului auto şi a creşteri transportului rutier de mărfuri. Ne-am mişcat după intrarea în Uniunea Europeană. Şi azi aveam ceva mai mult de 300 de kilometri de autostrăzi, 200 construiţi în ultimii zece ani, dar fragmentate şi fără să contribuie la fluidizarea traficului auto care, în România, continuă să fie un coşmar.
Investiţiile în infrastructură sunt costistoare şi n-avem bani. Este problema actualului ministru al transporturilor, nemulţumit de bugetul alocat. Putem apela fonduri europene nerambursabile. Numai că asta cere din partea statului român un efort financiar cel puţin egal cu suma respectivă. Bani s-ar putea obţine prin credite de la instituţii bancare eruopene, în condiţii avantajoase, dar ne izbim de deficitul bugetar impus de FMI. Un adevărat cerc vicios.
Pe de altă parte nu prea ştim cum s-au cheltuit banii alocaţi până azi infrastructurii şi de ce România are cele mai scumpe autostrăzi din Europa. De ce reabilitarea unor autostrăzi a avut costuri similare construirii unei autostrazi noi? De ce valoarea contractului acordat unei firme străine fără licitaţie a crescut, în trei ani, cu cinci miliarde? Şi de ce fiecare guvern a luat-o de la capăt cu sarbanda contractelor acordate fără licitaţie sau cu licitaţii dedicate firmelor apropiaţilor de partid. Cine încheie aceste contracte păguboase pentru stat şi cine-i trage la răspundere pentru risipirea banului public? Abia când vom răspunde la aceste întrebări vom avea, poate, drumurile de care avem nevoie ca de aer. Până atunci, pe drumurile noastre, toate, vom continua să dăm în gropi.
Daca ministrul transporturilor a ajuns să-şi plângă paguba, înseamnă ca drumurile noastre, toate, sunt la pământ. De fapt, niciodată nu s-au calculat pagubele materiale şi financiare, în valoare de multe miliardele, pe care românii şi economia romanească le irosesc de-a surda din cauza drumurilor proaste.
Ceea ce se ştie este că România a pierdut cursa pentru fabricarea maşinilor Mercedes. Grupul Daimler a preferat Ungaria, pentru că are o infrastructura rutieră modernă, iar noi am ratat o investiţie de 800 de milioane de euro şi 2.500 de locuri de muncă. România are o forţă de muncă mai ieftină şi bine calificată, dar n-are şoselele de care avea nevoie investitorul.
În materie de infrastructură, de douăzeci ani, fluierăm a pagubă. În primii zece ani de după căderea comunismului, nu s-a construit nimic. Am asistat nepăsători la compromiterea „moştenirii“, în stare avanstă de degradre, ca urmare a exploziei parcului auto şi a creşteri transportului rutier de mărfuri. Ne-am mişcat după intrarea în Uniunea Europeană. Şi azi aveam ceva mai mult de 300 de kilometri de autostrăzi, 200 construiţi în ultimii zece ani, dar fragmentate şi fără să contribuie la fluidizarea traficului auto care, în România, continuă să fie un coşmar.
Investiţiile în infrastructură sunt costistoare şi n-avem bani. Este problema actualului ministru al transporturilor, nemulţumit de bugetul alocat. Putem apela fonduri europene nerambursabile. Numai că asta cere din partea statului român un efort financiar cel puţin egal cu suma respectivă. Bani s-ar putea obţine prin credite de la instituţii bancare eruopene, în condiţii avantajoase, dar ne izbim de deficitul bugetar impus de FMI. Un adevărat cerc vicios.
Pe de altă parte nu prea ştim cum s-au cheltuit banii alocaţi până azi infrastructurii şi de ce România are cele mai scumpe autostrăzi din Europa. De ce reabilitarea unor autostrăzi a avut costuri similare construirii unei autostrazi noi? De ce valoarea contractului acordat unei firme străine fără licitaţie a crescut, în trei ani, cu cinci miliarde? Şi de ce fiecare guvern a luat-o de la capăt cu sarbanda contractelor acordate fără licitaţie sau cu licitaţii dedicate firmelor apropiaţilor de partid. Cine încheie aceste contracte păguboase pentru stat şi cine-i trage la răspundere pentru risipirea banului public? Abia când vom răspunde la aceste întrebări vom avea, poate, drumurile de care avem nevoie ca de aer. Până atunci, pe drumurile noastre, toate, vom continua să dăm în gropi.
