O franzelărie din Brăila a dat faliment. La vreme de recesiune, un faliment în plus nu mira pe nimeni. Insă afacerea, pusă pe picioare acum patru ani, cu bani de la Uniunea Europeană, nu avea datorii la bănci, pornise cu dreptul pe un culoar unde nu avea mulţi concurenţi. Falimentul, după primarul localităţii, se datorează faptului că patronii erau ţigani. În Grădiştea, comunitatea romilor este importantă, însă puţini îşi recunosc etnia, toţi afirmînd că sunt români. De la început brutăria a fost ameninţată cu boicotul. Puţini au fost cei care au vrut să cumpere franzele făcute de ţigani. Aşa a murit o afacere cinstită pusă pe picioare de ţigani. Patronii s-au întors la dragostea dintâi. Fac cărămizi. Cărămizile lor se vând bine, nu le refuză nimeni. Singurul care crede că la mijloc a fost o sămânţă de discriminare este primarul comunei, şi el ţigan. Ceilalţi spun că, de fapt, afacerea a fost condusă prost, că pâinea nu era atât de albă şi nici atât de bine crescută.
Când Madona şi-a întrerupt concertul pentru a le cere românilor să fie mai îngăduitori cu comunitatea romilor a fost acoperită de viitura protestelor din public, de zgomotul de fond al analiştilor care au considerat că afirmaţiile vedetei nu au nici o bază. În realitate, zic contestatarii vedetei, România n-a avut niciodată probleme rasiale, şi dacă a avut, le-a rezolvat. Unii spun că le-a exportat. Cu aceştia din urmă este de acord şi Damian Drăghici, un ţigan expatriat înainte de 1989, naist şi laureat al premiului Grammy. A plecat pentru că în România toată lumea îi spunea că e ţigan, chiar şi familia. Şi dacă era ţigan, trebuia să se supună unui anumit model care-l arunca la marginea societăţii. Nimeni nu l-ar fi acceptat altfel. A făcut studii la Londra, a înregistrat 17 albume de muzică şi a fost la un pas de Oscar pentru muzica din filmul „Piraţii din Caraibe”. Deci, un om care ştia ce i se întâmplă şi n-a lăsat istoria sau societatea să-l calce în picioare. Dacă ar fi preluat mentalitatea de învins a familiei sau a rudelor sale, nu ar fi reuşit să facă nimic.
Iar acasă lucrurile băltesc în acelaşi provizorat. Ţiganii nu sunt doar ostatecii politicienilor care îneacă în ignoranţă şi nepăsare problemele integrării, arătând cu degetul spre ei când explică eşecurile europene ale României, ci şi ai jurnaliştilor care nu se pierd în amănunte când e vorba să identifice în comunitatea romilor o nebuloasă socială imposibil de descifrat şi de organizat. Delincvenţa, înapoierea, prostul-gust sunt puse în cârca unei etnii care, şi-aşa, nu le poate duce pe toate. De toate acestea promite să ne scape şi, mai ales, să-i scape Constantin Potârcă, candidatul romilor la preşedinţie şi penultimul pe lista opţiunilor electorale. Ar vrea să reducă decalajele de educaţie şi de viaţă între romi şi restul lumii. Ar vrea să le găsească un loc sub soare, eventual în România. Numai că despre el nu vorbeşte nici o televiziune. Cică ar fi o ştire electorală şi nu aduce rating. Nici măcar la Taraf TV.
Când Madona şi-a întrerupt concertul pentru a le cere românilor să fie mai îngăduitori cu comunitatea romilor a fost acoperită de viitura protestelor din public, de zgomotul de fond al analiştilor care au considerat că afirmaţiile vedetei nu au nici o bază. În realitate, zic contestatarii vedetei, România n-a avut niciodată probleme rasiale, şi dacă a avut, le-a rezolvat. Unii spun că le-a exportat. Cu aceştia din urmă este de acord şi Damian Drăghici, un ţigan expatriat înainte de 1989, naist şi laureat al premiului Grammy. A plecat pentru că în România toată lumea îi spunea că e ţigan, chiar şi familia. Şi dacă era ţigan, trebuia să se supună unui anumit model care-l arunca la marginea societăţii. Nimeni nu l-ar fi acceptat altfel. A făcut studii la Londra, a înregistrat 17 albume de muzică şi a fost la un pas de Oscar pentru muzica din filmul „Piraţii din Caraibe”. Deci, un om care ştia ce i se întâmplă şi n-a lăsat istoria sau societatea să-l calce în picioare. Dacă ar fi preluat mentalitatea de învins a familiei sau a rudelor sale, nu ar fi reuşit să facă nimic.
Iar acasă lucrurile băltesc în acelaşi provizorat. Ţiganii nu sunt doar ostatecii politicienilor care îneacă în ignoranţă şi nepăsare problemele integrării, arătând cu degetul spre ei când explică eşecurile europene ale României, ci şi ai jurnaliştilor care nu se pierd în amănunte când e vorba să identifice în comunitatea romilor o nebuloasă socială imposibil de descifrat şi de organizat. Delincvenţa, înapoierea, prostul-gust sunt puse în cârca unei etnii care, şi-aşa, nu le poate duce pe toate. De toate acestea promite să ne scape şi, mai ales, să-i scape Constantin Potârcă, candidatul romilor la preşedinţie şi penultimul pe lista opţiunilor electorale. Ar vrea să reducă decalajele de educaţie şi de viaţă între romi şi restul lumii. Ar vrea să le găsească un loc sub soare, eventual în România. Numai că despre el nu vorbeşte nici o televiziune. Cică ar fi o ştire electorală şi nu aduce rating. Nici măcar la Taraf TV.
