Dacă sapi la rădăcina fiecărui minister, dai de izvorul cu apă vie al publicităţii. Mulţi miniştri au băut din elixir. O apă vie care a uns bine încheieturile rigide al propagandei instituţionale, pavând drumul prin infernul crizei cu imaginea bunăvoinţei de partid şi de stat. Statul a dat bani buni şi a stat în faţă la şedinţele de redacţie ale televiziunilor şi ziarelor unde cotizau pentru publicitate. Astfel au fost gratificate cu ştiri pozitive performanţele ministerului.
Metoda a fost patentată de guvernul Năstase pe spinarea căruia a trăit o vreme presa independentă. Unii şefi de gazetă au perfecţionat tehnica. Era suficient un articol critic sau o ştire vagă şi de îndată se încheia un contract de publicitate prin care guvernul îşi cumpăra încă o lună de linişte.
Acum însă sumele aflate în joc sunt mult mai mari şi nu mai sunt virate în cantităţi analgezice. Acum se cumpără en gros un ziar sau o televiziune. Şi nu se mai face pe ascuns, ci transparent, cu bugetul la vedere. Astfel, imaginea ministerelor, bine preţuită, costă milioane de euro. Banii au fost băgaţi în buzunarul unor firme de publicitate, uneori fără licitaţie, pentru a face reclamă celor mai bine plătiţi salariaţi ai statului, miniştrii.
Într-o perioadă de hemoragii de personal şi de bani, pare un lux. De ce şi-ar face reclamă un minister care se stinge cu zile? De de-asta a şi fost inventat: să abată fondurile bugetare către clienţii partidului. Cu publicitate, capătă o identitate şi o consistenţă pe care altfel ministerul cu pricina nu le putea avea. Scandalul publicităţii plătite de stat din banii publici are ca fundal discuţia despre salarizarea bugetarilor. S-a spus chiar că salariile bugetarilor au ajuns mai mari ca acelea ale angajaţilor din mediul privat. Oare? Proiectul de lege a salarizării pe care-l negociază sindicatele cu guvernul demonstrează, odată în plus, filosofia pe ale cărei picioare de lut se sprijină colosul bugetar. Rezultă că aţâţarea luptei de clasă dintre angajaţii la privat şi cei la stat e o cortină de fum care ascunde uriaşele diferenţe dintre specialişti şi nomenclatură. Nomenclatura e formată din clienţii puterii cocoţaţi pe posturi şi premiaţi cu salarii consistente, de 10 ori mai mari ca salariul minim şi de câteva ori mai mari decât salariile specialiştilor.
Noua lege a salarizării, în discuţie, face dreptate în tagma directorilor, consilierilor şi subsecretarilor de stat care păreau să fie persecutaţi de politica de restricţii a cabinetului Boc. Pe bună dreptate spun diverşi oficiali că marile diferenţe dintre salarii scad, însă doar în partea superioară a organigramei, acolo unde creşte numărul premianţilor. Numărul celor care stau pe muchia de cuţit a unui salariu de mizerie, la stat sau privat, s-a mărit. Iar sondajele de opinie, indiferent cât de ajustate ar fi, spun şi ele că publicitatea despre cât de bine le e oamenilor obişnuiţi nu mai lasă pe nimeni indiferent. Pe cei bine plătiţi chiar îi bucură.
Metoda a fost patentată de guvernul Năstase pe spinarea căruia a trăit o vreme presa independentă. Unii şefi de gazetă au perfecţionat tehnica. Era suficient un articol critic sau o ştire vagă şi de îndată se încheia un contract de publicitate prin care guvernul îşi cumpăra încă o lună de linişte.
Acum însă sumele aflate în joc sunt mult mai mari şi nu mai sunt virate în cantităţi analgezice. Acum se cumpără en gros un ziar sau o televiziune. Şi nu se mai face pe ascuns, ci transparent, cu bugetul la vedere. Astfel, imaginea ministerelor, bine preţuită, costă milioane de euro. Banii au fost băgaţi în buzunarul unor firme de publicitate, uneori fără licitaţie, pentru a face reclamă celor mai bine plătiţi salariaţi ai statului, miniştrii.
Într-o perioadă de hemoragii de personal şi de bani, pare un lux. De ce şi-ar face reclamă un minister care se stinge cu zile? De de-asta a şi fost inventat: să abată fondurile bugetare către clienţii partidului. Cu publicitate, capătă o identitate şi o consistenţă pe care altfel ministerul cu pricina nu le putea avea. Scandalul publicităţii plătite de stat din banii publici are ca fundal discuţia despre salarizarea bugetarilor. S-a spus chiar că salariile bugetarilor au ajuns mai mari ca acelea ale angajaţilor din mediul privat. Oare? Proiectul de lege a salarizării pe care-l negociază sindicatele cu guvernul demonstrează, odată în plus, filosofia pe ale cărei picioare de lut se sprijină colosul bugetar. Rezultă că aţâţarea luptei de clasă dintre angajaţii la privat şi cei la stat e o cortină de fum care ascunde uriaşele diferenţe dintre specialişti şi nomenclatură. Nomenclatura e formată din clienţii puterii cocoţaţi pe posturi şi premiaţi cu salarii consistente, de 10 ori mai mari ca salariul minim şi de câteva ori mai mari decât salariile specialiştilor.
Noua lege a salarizării, în discuţie, face dreptate în tagma directorilor, consilierilor şi subsecretarilor de stat care păreau să fie persecutaţi de politica de restricţii a cabinetului Boc. Pe bună dreptate spun diverşi oficiali că marile diferenţe dintre salarii scad, însă doar în partea superioară a organigramei, acolo unde creşte numărul premianţilor. Numărul celor care stau pe muchia de cuţit a unui salariu de mizerie, la stat sau privat, s-a mărit. Iar sondajele de opinie, indiferent cât de ajustate ar fi, spun şi ele că publicitatea despre cât de bine le e oamenilor obişnuiţi nu mai lasă pe nimeni indiferent. Pe cei bine plătiţi chiar îi bucură.
