Un şofer din Focşani s-a trezit că redeschide zona istorică a oraşului. Strada s-a surpat şi a căzut în beciurile caselor boiereşti peste care a turnat asfalt comunismul. Cum au reuşit să toarne asfalt în aer nu se ştie. Ştiinţa construcţiei în aer au avut-o şi cei care au făcut drumul spre Sinaia. Strada a luat-o din loc pentru că nu mai avea pe ce se sprijini. S-a spus că apa infiltrată a dizolvat rocile şi a deconsolidat fundaţia pe care se sprijinea construcţia. Şi în Bucureşti drumurile o iau la vale. Acum câteva zile, un şofer s-a pomenit blocat în circulaţie din cauza unui drum care s-a rupt pentru că nu a fost reparat ca lumea de cei care se joacă cu pickhamerele prin asfalt. Dar nimic nu întrece catastrofa de la Ocnele Mari. Din cauza exploatări zăcămintelor de sare, pământul s-a prăbuşit cu tot cu case, grădini, livezi şi drumuri într-un crater de peste un hectar. Acum mare parte din localitate seamănă cu punctul zero al unui impact cosmic.
Drumurile construite în ultimele cincinale, mai ales în cele postcomuniste, tind s-o ia la vale, conform modelului economic. Când se rupe, drumul trădează nu doar o anatomie săracă, făcută de ochii lumii, cu economii şi ciupeli la cântar, ci şi şubrezenia şi haosul din construcţii. Poate de aceea s-a ajuns la concluzia că, în ceea ce priveşte infrastructura, România îi va ajunge din urmă pe occidentali în următorii 300 de ani. Dacă ei ar sta pe loc. Or, ei nu şi-au construit mii de kilometri de autostradă pentru a sta pe loc.
Pentru că fie nu avem drumuri, fie cele pe care le avem stau să se prăbuşească, autorităţile din România au decis să facă rute ocolitoare pentru transportul de mărfuri sau să-i oblige pe şoferi să-şi încarce maşinile în tren, pentru a nu mai strica drumurile. Astfel una dintre companiile feroviare falimentare, cea de marfă, îşi croieşte un nou drum către lumina de la capătul tuturor tunelelor, iar transportul rutier de mărfuri nu mai are sens. Fireşte, isprava nu rezolvă problema drumurilor care se prăbuşesc. Nu reuşeşte decât să scoată încetişor România de pe harta comercială rutieră, fiind preferate rutele care trec prin Serbia.
Un efect secundar, dar nu mai puţin deprimant, este acela că deşi, dacă am face socoteala, suntem naţia cu cele mai multe tone de asfalt pe cap de locuitor, nu ştim pe ce drumuri au fost turnate. Şi poate e de înţeles de ce oamenii sunt neîncrezători când e vorba despre programele de vânzări de locuinţe construite în perioada postdecembristă, chiar dacă, uneori, ofertele par de nerefuzat. Când vezi cât de puţin şi prost, cât de pompieristic şi iresponsabil sunt cârpite drumurile, nu se poate să nu te gândeşti cu o strângere de inimă că şi în domeniul construcţiei de locuinţe piaţa este ocupată tot de firme care ştiu să construiască doar drumuri care se duc la vale. Poate că în fiecare construcţie ar trebui îngropat ceva drag, să te facă să ţii la ea. Insă cine s-o facă? S-ar părea ca şi Meşterul Manole e plecat prin Europa. La cules de capşune.
Drumurile construite în ultimele cincinale, mai ales în cele postcomuniste, tind s-o ia la vale, conform modelului economic. Când se rupe, drumul trădează nu doar o anatomie săracă, făcută de ochii lumii, cu economii şi ciupeli la cântar, ci şi şubrezenia şi haosul din construcţii. Poate de aceea s-a ajuns la concluzia că, în ceea ce priveşte infrastructura, România îi va ajunge din urmă pe occidentali în următorii 300 de ani. Dacă ei ar sta pe loc. Or, ei nu şi-au construit mii de kilometri de autostradă pentru a sta pe loc.
Pentru că fie nu avem drumuri, fie cele pe care le avem stau să se prăbuşească, autorităţile din România au decis să facă rute ocolitoare pentru transportul de mărfuri sau să-i oblige pe şoferi să-şi încarce maşinile în tren, pentru a nu mai strica drumurile. Astfel una dintre companiile feroviare falimentare, cea de marfă, îşi croieşte un nou drum către lumina de la capătul tuturor tunelelor, iar transportul rutier de mărfuri nu mai are sens. Fireşte, isprava nu rezolvă problema drumurilor care se prăbuşesc. Nu reuşeşte decât să scoată încetişor România de pe harta comercială rutieră, fiind preferate rutele care trec prin Serbia.
Un efect secundar, dar nu mai puţin deprimant, este acela că deşi, dacă am face socoteala, suntem naţia cu cele mai multe tone de asfalt pe cap de locuitor, nu ştim pe ce drumuri au fost turnate. Şi poate e de înţeles de ce oamenii sunt neîncrezători când e vorba despre programele de vânzări de locuinţe construite în perioada postdecembristă, chiar dacă, uneori, ofertele par de nerefuzat. Când vezi cât de puţin şi prost, cât de pompieristic şi iresponsabil sunt cârpite drumurile, nu se poate să nu te gândeşti cu o strângere de inimă că şi în domeniul construcţiei de locuinţe piaţa este ocupată tot de firme care ştiu să construiască doar drumuri care se duc la vale. Poate că în fiecare construcţie ar trebui îngropat ceva drag, să te facă să ţii la ea. Insă cine s-o facă? S-ar părea ca şi Meşterul Manole e plecat prin Europa. La cules de capşune.
