Rândurile celor care comemorează evenimentele din 1990 sunt tot mai subţiri şi mai secătuite de energie. Mulţi par încă rătăciţi în ceaţa acelor zile. Lista misterelor este la fel de lungă. Cine şi de ce a declanşat evenimentele, care este preţul plătit în sânge şi putere? Ca în cazul crimelor cu autori necunoscuţi, întrebarea este cine a avut de câştigat. Lista câştigătorilor este aceeaşi ca acum 19 ani. Problemele şi protestele de atunci seamănă cu cele de acum. Justificările maşinii de presiune, care i-a avut în frunte pe Ion Iliescu, pe Petre Roman sau pe generalul Chiţac, sunt şi azi aceleaşi.
Deşi contextul emoţional de azi seamănă cu cel din 1990, mineriadele nu mai par posibile. Perdelele de fum sulfuros ale puterii de atunci şi-au pierdut din forţa corozivă. Minerii şi muncitorii din întreprinderile bucureştene, care şi atunci erau victime ale conjuncturii şi fantasmelor ideologice, au fost seceraţi de istoria peste care voiau să se înstăpânească. Politrucii limbajului propagadistic, în care clasa muncitoare era condiţionată să apere cuceririle şi ctitoriile, sunt tot mai puţini şi au un rol de faţadă. Pentru urmaşi, beneficiarii moştenirii de spaime colective, e mai simplu. Nu mai e nevoie să scoată masele în stradă. Criza, lipsa lichidităţilor, inflaţia şi şomajul sunt patru zâne bune cu a căror baghetă politicienii pot înfrânge orice piedică pusă de democraţie.
La 19 ani după ce principiile democratice au fost abolite, descoperim că, deşi rolul maselor muncitoreşti de manevră s-a micşorat pe măsură ce fluxul de emigranţi şi şomajul s-au îngroşat, intelectualii continuă să fie plasaţi undeva în marginea opiniei publice, de unde sunt scoşi doar de toanele puternicilor zilei, de indignări futile sau de campanii de promovare a unor noi produse intelectuale.
În 19 ani, cu o distribuţie quasi-identică printre politicieni, printre liderii sindicatelor şi ai intelectualităţii, scena realităţii declanşează căscatul opiniei publice, absenteism, migraţie în masă şi alte forme de evazionism social. Eternizarea acestor făcători de istorie, opinii sau crize la cârma derivei din România a făcut ca răspunsurile la misterele ultimelor decenii să fie şi azi cele mai înfricoşătoare cadavre din dulapurile puterii.
Şi poate că au dreptate când susţin că e treaba cercetării istorice să descâlcească iţele încurcate de lăcomia pantagruelică şi de dorinţa lor de putere. De ce ar dori aceşti oameni să afle ce s-a întâmpla cu adevărat atunci? Cum s-ar mai putea servi ei electoral de simbolul acelor evenimente, dacă s-ar afla că, din laşitate sau cruzime, sunt făptaşi sau, cel puţin complici la înfăptuirea lor? Căci cu toţii, atât făptaşii, cât şi victimele, simt că, dacă s-ar afla adevărul, cea mai mare parte a evenimentelor care le-au marcat viaţa, revoluţia din 1989 sau mineriade, nu contează, s-ar dovedi nişte manipulări şi provocări grosolane iar eroii s-ar transforma în victime inocente şi întâmplătoare ale unei post-istorii cinice.
Deşi contextul emoţional de azi seamănă cu cel din 1990, mineriadele nu mai par posibile. Perdelele de fum sulfuros ale puterii de atunci şi-au pierdut din forţa corozivă. Minerii şi muncitorii din întreprinderile bucureştene, care şi atunci erau victime ale conjuncturii şi fantasmelor ideologice, au fost seceraţi de istoria peste care voiau să se înstăpânească. Politrucii limbajului propagadistic, în care clasa muncitoare era condiţionată să apere cuceririle şi ctitoriile, sunt tot mai puţini şi au un rol de faţadă. Pentru urmaşi, beneficiarii moştenirii de spaime colective, e mai simplu. Nu mai e nevoie să scoată masele în stradă. Criza, lipsa lichidităţilor, inflaţia şi şomajul sunt patru zâne bune cu a căror baghetă politicienii pot înfrânge orice piedică pusă de democraţie.
La 19 ani după ce principiile democratice au fost abolite, descoperim că, deşi rolul maselor muncitoreşti de manevră s-a micşorat pe măsură ce fluxul de emigranţi şi şomajul s-au îngroşat, intelectualii continuă să fie plasaţi undeva în marginea opiniei publice, de unde sunt scoşi doar de toanele puternicilor zilei, de indignări futile sau de campanii de promovare a unor noi produse intelectuale.
În 19 ani, cu o distribuţie quasi-identică printre politicieni, printre liderii sindicatelor şi ai intelectualităţii, scena realităţii declanşează căscatul opiniei publice, absenteism, migraţie în masă şi alte forme de evazionism social. Eternizarea acestor făcători de istorie, opinii sau crize la cârma derivei din România a făcut ca răspunsurile la misterele ultimelor decenii să fie şi azi cele mai înfricoşătoare cadavre din dulapurile puterii.
Şi poate că au dreptate când susţin că e treaba cercetării istorice să descâlcească iţele încurcate de lăcomia pantagruelică şi de dorinţa lor de putere. De ce ar dori aceşti oameni să afle ce s-a întâmpla cu adevărat atunci? Cum s-ar mai putea servi ei electoral de simbolul acelor evenimente, dacă s-ar afla că, din laşitate sau cruzime, sunt făptaşi sau, cel puţin complici la înfăptuirea lor? Căci cu toţii, atât făptaşii, cât şi victimele, simt că, dacă s-ar afla adevărul, cea mai mare parte a evenimentelor care le-au marcat viaţa, revoluţia din 1989 sau mineriade, nu contează, s-ar dovedi nişte manipulări şi provocări grosolane iar eroii s-ar transforma în victime inocente şi întâmplătoare ale unei post-istorii cinice.
