Biografismul, ironia şi autoironia, minimalismul, deplasarea accentelor de pe descrierea obiectului pe reacţiile pe care acesta le poate stîrni, aparenta frivolitate şi superficialitate în spatele cărora se ascund lucruri profunde, tonul degajat, parodierea referinţelor livreşti, derizoriul, corporalitatea, raportarea la fiziologic pentru a relativiza sensurile grave, descoperirea contradicţiilor ireconciliabile ale fiinţei umane, punerea semnului egalităţii între existenţă şi poezie, adică scrii aşa cum trăieşti şi trăieşti aşa cum scrii - iată doar cîteva dintre cele mai importante trăsături ale celei mai noi generaţii literare din Republica Moldova şi România, generaţia 2000.
Ei bine, acest tip de scriitură a avut şi precursori celebri, şi nu e vorba doar de optzecişti, ci rădăcinile de rudenie se trag tocmai de la sfîrşitul secolului al 19-lea. Ce mai la deal la vale, unul dintre înainte-mergătorii acestui mod de-a face literatură este chiar Mihai Eminescu, dar, fireşte, nu prin toată opera sa, ci doar printr-o parte a întinsei şi variatei sale creaţii literare. Căci, aşa cum prea bine se ştie, literatura lui Eminescu înglobează cele mai diverse mişcări şi curente literare, iar a o reduce doar la o paradigmă dominantă - romantismul, bunăoară, - ar însemna să sacrificăm celalte aspecte ale fecundităţii sale literare şi ar mai însemna un act de nedreptate faţă de marele poet.
Revenind la cuceririle poetice ale douămiismului, putem să afirmăm cu toată gura că o sensibilitate asemănătoare întîlnim şi în unele dintre textele lui Eminescu. O poezie în care ironia se simte ca la ea acasă, subordonîndu-şi mesajul, se intitulează "Din Berlin la Potsdam" şi a fost scrisă de poet în 1873, în perioada berlineză a existenţei sale: „Şi mă urc în tren cu grabă/ Cu o foame de balaur/ Între dinţi o pipă lungă / Subsuori pe Shopenhauer / Şi cum şuiră maşina /Fumul pipei lin miroasă / Sticla Kummel mă invită, / Milly-mi rîde. - Ce-mi mai pasă!”
Cu toate că mult timp a fost citită din goana trenului, fiind considerată de o mare parte a criticilor ca fiind minoră, lecturată astăzi, cînd pe scena literară se manifestă douămiismul, această poezie a lui Eminescu ne pare a fi un text extrem de consistent. Atmosfera ei glumeaţă disimulează nişte stări poetice mai mult decît autentice. Parcă ne zice că lucrurile cu adevărat valoroase pot fi spuse şi pe un ton jucăuş.
Ei bine, acest tip de scriitură a avut şi precursori celebri, şi nu e vorba doar de optzecişti, ci rădăcinile de rudenie se trag tocmai de la sfîrşitul secolului al 19-lea. Ce mai la deal la vale, unul dintre înainte-mergătorii acestui mod de-a face literatură este chiar Mihai Eminescu, dar, fireşte, nu prin toată opera sa, ci doar printr-o parte a întinsei şi variatei sale creaţii literare. Căci, aşa cum prea bine se ştie, literatura lui Eminescu înglobează cele mai diverse mişcări şi curente literare, iar a o reduce doar la o paradigmă dominantă - romantismul, bunăoară, - ar însemna să sacrificăm celalte aspecte ale fecundităţii sale literare şi ar mai însemna un act de nedreptate faţă de marele poet.
Revenind la cuceririle poetice ale douămiismului, putem să afirmăm cu toată gura că o sensibilitate asemănătoare întîlnim şi în unele dintre textele lui Eminescu. O poezie în care ironia se simte ca la ea acasă, subordonîndu-şi mesajul, se intitulează "Din Berlin la Potsdam" şi a fost scrisă de poet în 1873, în perioada berlineză a existenţei sale: „Şi mă urc în tren cu grabă/ Cu o foame de balaur/ Între dinţi o pipă lungă / Subsuori pe Shopenhauer / Şi cum şuiră maşina /Fumul pipei lin miroasă / Sticla Kummel mă invită, / Milly-mi rîde. - Ce-mi mai pasă!”
Cu toate că mult timp a fost citită din goana trenului, fiind considerată de o mare parte a criticilor ca fiind minoră, lecturată astăzi, cînd pe scena literară se manifestă douămiismul, această poezie a lui Eminescu ne pare a fi un text extrem de consistent. Atmosfera ei glumeaţă disimulează nişte stări poetice mai mult decît autentice. Parcă ne zice că lucrurile cu adevărat valoroase pot fi spuse şi pe un ton jucăuş.
