Una dintre cele mai bune cãrti de poezie care s-au scris dupã 1990 încoace este, dupã pãrerea mea, Tratat de tanatofobie, apartinînd Stelianei Grama, o poetã nedreptãtitã în timpul vietii, dar care astãzi e, indiscutabil, de prim rang. Tratat de tanatofobie a apãrut în Bucuresti, la editura Universul enciclopedic, în 1996 si a trecut aproape cã neobservat. Recitit, însã, din perspectiva zilei de astãzi, volumul mi se pare a fi exploziv si substantial. Poezia din aceastã culegere este expresia unei sensibilitãti tragice si inovatoare. Cartea contine o grãmadã de texte care ar putea fi incluse în orice antologie reprezentativã a poeziei din Republica Moldova de la sfîrsitul secolului XX. Dar, din pãcate, la ora debutului, Tratatul... fusese citit cu prastia de cãtre criticii literari. Nu stiu de ce, dar cronicarii vremii îl ignorasera, preferînd alte cãrti, ale altor debutanți, o mare parte dintre care, deja, au intrat iremediabil într-un con de umbrã. Dacã ar fi sã facem astãzi o lecturã comparatã a cãrtilor care au avut un succes rãsunãtor în 1996-1997 si volumul Stelianei, am rãmîne paf si cu greu ne-am putea explica nedreptatea care i s-a fãcut poetei. Dar iatã cã trecerea timpului modificã si ierarhiile literare. Știam de mult aceastã asertiune înteleaptã, dar m-am convins cã nu e un gargarism oarecare cînd am citit Tratatul de tanatofobie care mi se pare a fi una dintre marile cãrti de poezie ale celor douã decenii de libertate.
O altã carte care a împãrtãsit soarta Tratatului... Stelianei e romanul Soboloniada al lui Nicolae Rusu în raport cu care, într-un mod cu totul inexplicabil, critica vremii luase apã în gurã. Cu toate cã au existat si cîteva excepții printre critici, marea majoritate mai degrabã a încercat sã gãseascã petele din soare decît calitãtile romanului. Dupã pãrerea mea, anume tonul rezervat al criticii i-a îndepãrtat pe cititori de roman. Acum, însã, la mai bine de un deceniu si ceva de la tipãrirea romanului, Soboloniada mi se pare a fi o cartea la fel de pretioasã ca si Tratatul... Stelianei.
În opinia mea, Soboloniada este unul dintre cele mai reprezentative romane care s-au scris în Republica Moldova dupã cãderea Uniunii Sovietice. Dupã mine, Soboloniada e unul dintre romanele fundamentale ale acestor timpuri, care zice ceva esential despre ce s-a întîmplat în Republica Moldova dupã 1990 si pînã astãzi si care aratã foarte clar cum moldovenii au irosit, rînd pe rînd, sansele istorice pe care le-au avut în perioadã post-sovieticã. În romanul lui Nicolae Rusu este surprins foarte bine declinul Uniunii Scriitorilor în primii ani de independențã, dupã ce, doar cu cîtiva ani mai înainte, aceasi organizatie fusese în fruntea miscãrii de eliberare nationalã. Romanul lui Nicolae Rusu e un document veridic despre cine si cum a confiscat revolutia moldoveneascã.
Cele douã cãrti nedreptãtite de cronicarii vremii sînt niste cãrti realmente valoroase care ar trebui reabilitate de cãtre critica de specialitate, iar recuperînd aceste cãrti vom face nu doar un act estetic reparator, ci ne vom înarma cu niste instrumente extrem de pretioase pentru a sonda tenebrele istoriei contemporane.
O altã carte care a împãrtãsit soarta Tratatului... Stelianei e romanul Soboloniada al lui Nicolae Rusu în raport cu care, într-un mod cu totul inexplicabil, critica vremii luase apã în gurã. Cu toate cã au existat si cîteva excepții printre critici, marea majoritate mai degrabã a încercat sã gãseascã petele din soare decît calitãtile romanului. Dupã pãrerea mea, anume tonul rezervat al criticii i-a îndepãrtat pe cititori de roman. Acum, însã, la mai bine de un deceniu si ceva de la tipãrirea romanului, Soboloniada mi se pare a fi o cartea la fel de pretioasã ca si Tratatul... Stelianei.
În opinia mea, Soboloniada este unul dintre cele mai reprezentative romane care s-au scris în Republica Moldova dupã cãderea Uniunii Sovietice. Dupã mine, Soboloniada e unul dintre romanele fundamentale ale acestor timpuri, care zice ceva esential despre ce s-a întîmplat în Republica Moldova dupã 1990 si pînã astãzi si care aratã foarte clar cum moldovenii au irosit, rînd pe rînd, sansele istorice pe care le-au avut în perioadã post-sovieticã. În romanul lui Nicolae Rusu este surprins foarte bine declinul Uniunii Scriitorilor în primii ani de independențã, dupã ce, doar cu cîtiva ani mai înainte, aceasi organizatie fusese în fruntea miscãrii de eliberare nationalã. Romanul lui Nicolae Rusu e un document veridic despre cine si cum a confiscat revolutia moldoveneascã.
Cele douã cãrti nedreptãtite de cronicarii vremii sînt niste cãrti realmente valoroase care ar trebui reabilitate de cãtre critica de specialitate, iar recuperînd aceste cãrti vom face nu doar un act estetic reparator, ci ne vom înarma cu niste instrumente extrem de pretioase pentru a sonda tenebrele istoriei contemporane.
